“O zi cenusie, posomorata.
Am dormit pana dimineata tarziu, un somn fara viata, fara vise, ca si cum as fi mort pentru restul lumii.
Batrana care are grija de camera mea fie n-a venit, fie a uitat sa aprinda soba. Era plina de cenusa rece. Mobila era acoperita de praf, pe jos era nematurat.
Tremurand, am pasit in sus si in jos prin camera. Mirosea a statut si a lichior ieftin. Pardesiul si hainele imi duhneau a tutun.
Am deschis fereastra si am inchis-o la loc; aerul mizer si inghetat al strazii era insuportabil. Afara randunelele stateau chircite pe strasina, cu penele ude. Oriunde priveam, nu vedeam decat disperare surda, iar sufletul meu era la fel, chinuit si ravasit.
Cat de rau arata tapiteria fotoliului! Parul de cal cu care era umplut iesea pe margini. Ar fi trebuit sa il duc la un tapiter, dar de ce sa-mi bat capul cu asta, cand fotoliul ar mai fi trait doar o scurta viata fara bucurii, apoi devenind cum nu se poate mai potrivit pentru groapa de gunoi impreuna cu restul lucrurilor.
Iar perdelele acelea din plasa, cat de lipsite de gust, lipsite de sens! De ce nu le rasucesc intr-o funie, sa ma spanzur cu ele? Cel putin atunci nu voi mai fi obligat sa privesc toate lucrurile astea desperecheate, si s-ar sfarsi pentru totdeaunatoata povestea asta obositoare!
Da, acesta ar fi cel mai inteligent lucru. Sa pun punct. Astazi. Acum. In dimineata asta. Nici sa nu ma mai sinchisesc de micul dejun. Un gand revoltator, sa-ti pui capat zilelor cu stomacul plin! Sa zaci in solul umed si rece cu mancarea nedigerata putrezind in tine!
Daca soarele ar fi stralucit pentru ultima oara, atunci razele aurii nu ti-ar mai umple inima cu minciuna sfruntata ca viata e plina de bucurii!
Nu, nu ma voi lasa amagit inca o data! N-am sa mai fiu la cheremul acestui destin grosolan si lipsit de sens care m-a crescut, apoi mi-a dat drumul in mocirla, mai mult pentru a-mi da seama cat de trecatoare erau cele pamantesti – ceva ce oricum stiam, ceva ce orice copil, orice caine de strada stie.”
