Mi-e foame. Mi-e foame de viata. Si sete … tot de viata.
Imi hranesc psihicul cu iluzii, iar fizicul cu o bucata de carne pe care habiteaza nestingheriti viermi care imi mananca mintea de ganduri si sufletul de sentimente. As vrea sa ma ascund undeva, pe o plaje. Pe acea bucata de plaje pustiita de dezamagiri, sperante, iubiri unde briza sa poarte cu ea parfumul pielii lui.
Sunt oare prea lasa fiindca vreau pur si simplu sa fug de amintiri? Ma port oare ca un copil?
Ce sunt eu defapt? Fata? Adolescenta? Femeie?
Fata … nu! Nu mai am nimic copilaresc, pur, naiv, curat, sincer …
Femeie … nu. Nu am varsta sa indeplinesc aceasta functie, acest rol.
Adolescenta … hmm. Aici m-as incadra din anumite puncte de vedere. Dar … adolescentele sunt fericite, amuzante, atragatoare; in venele lor si in toata fiinta lor curge fragezimea tineretii.
Intre ce varsta trebuie sa te numesti fata, adolescenta, femeie?
Ce este varsta? Pura enumerare a anilor care trec pe langa tine, prin tine facand din tine un ramolit, un senil, o epava, o fosila vie care se taraste la 80 de ani prin casa cu cacatul in chiloti si se intreaba ce miroase.
Imi vine sa sfasai, sa urlu, sa rup, sa zdrobesc tot in jurul meu numai sa reusesc sa scot, sa vomit tot ce e in mine, in sufletul meu. Ce e in sufletul meu? Ce e cu sufletul meu? Ce e sufletul? O magazie de depozitat sentimente?
Imi urasc sufletul prin simplul fapt ca nu stiu ce are.
O perioada am crezut ca murise si, intr-un fel, chiar ma simteam bine fara el. Dar se pare ca intrase doar in coma, iar cand s-a trezit nu m-a prevenit. Vreau sa il scot. Imi aduce numai necazuri, durere. Vreau o viata linistita si relativ fericita … fara suflet. E suficient respectul. Nu e nevoie si de iubire.
Iubirea … e o utopie. E probabil la fel ca dumnezeu; nu stii sigur ca exista, nu stii exact ce inseamna; nu stii unde sa o gasesti.
intamplator am gasit aceasta pagina. sufar probabil de amnezie, pentru ca nu imi amintesc cand am scris, cand am postat aceste ganduri…dar sunt ale mele, si ale mele, ma regasesc in ele intru totul…acealeasi intrebari ma framanta, aceleasi simtiri…sau nonsimtiri. Daca mai exista o fiinta pe lumea asta care simte la fel, sa fie oare normal ceea ce simt? sa fie oare o varsta la care orice om (cu precadere de sex feminin) simte asa? sa fie o traire a cautarii de varsta? Ciudat si frumos…pentru ca eu nu am reusit sa scot nici macar aceste cuvinte din sufletul meu, dar ele sunt ale mele…si ale mele